| Mesaje : 116
Points : 130
Varsta : 26
Localizare : Here
| | |    Disclamer: Nu dețin personajele sau imaginile și voi menționa mereu autorii acestora, de asemenea, acțiunea este una originală, dar având în vedere că am terminat de vizionat recent Power Rangers Forța Mistică, trebuie să menționez că acest fapt a contribuit probabil ca sursă de inspirație pentru poveste. Introducere: Într-un oraș liniștit unde pacea domnește și unde magia este ținută secretă, protagoniștii noștri vor avea partea de o întâlnire de neuitat care va face ca viața fiecăruia să se schimbe și lumile amândurora să fie puse în pericol de o forță malefică menită să îi distrugă. Apar sentimente noi, scopuri noi și personaje gata să le sară în ajutor. Multe secrete vor fi aflate și vor pune în pericol atât oamenii cât și creaturile magice. Le va fi ușor? Citiți și veți afla. Ce-i cert este că cei doi nu e vor opri până când ambele lumi nu vor trăi în pace și înțelegere, chiar de va fi să-și dea și viața. Dar ce te faci atunci când trebuie să alegi între lume și viața celui iubit? Păzitorul Inimii   - Capitolul I. Intruși:
Woodland, orașul în care nimic nu este așa cum ar trebui să fie. Oamenii se plimbă pe străzi salutandu-se unii cu alții de parcă pacea ar fi existat de când lumea și pământul, iar dragostea și fericirea sunt sentimentele dominante în acest tărâm aparent lipsit de orice importanță. Mamele își cresc odraslele, bărbații muncesc de dimineața până seara, copii merg la biserică să invețe iar totul este condus de un rege pregătit să-și dea viața pentru țara lui. Dar nu a fost mereu așa. Legendele despre care auzim poate nu au fost intodeauna adevărate, dar ascund un gram de adevăr, un gram care face cât o tonă de aur pentru cei ce vor să descopere acele adevăruri. Nu este ușor să fii om, așa cum nu este ușor nici să fii o creatură a pădurii sortită singurătății, făcută să ucidă orice străin ce pășește pe linia necunoscutului. Secretele nu trebuiesc niciodată descoperite, nu pentru binele celor ce vor să le țină ascunse, ci pentru binele celor ce vor să le afle. Uneori mă întreb dacă toată această osteneală chiar merită. Om sau creatură mistică, te naști, trăiești și mori, ciclul este același indiferent de specie. Cei ce vor să lase copii în urmă sunt cei ce nu au făcut nimic remarcabil ca sa poată fi amintiți iar adevărații eroi ce ar trebui slăviți sunt ținuți ascunși.
- Corag!
- Aici sunt, Colțișor!
- Te caut de zece minute! spuse vocea care se apropia de mine dand din aripile negre foarte agitat. Liliacul meu de incredere veni și se așeză pe umărul meu astfel încât să-mi poată spune ce are de zis. Sunt oameni! Au intrat în Pădurea Blestemată!
Trecuse ceva vreme de când se aventurase cineva în locurile acelea, ultimul om fusese un inventator care pășise prea mult și a trebuit eliminat. Nu simțisem nicio prezență malefică așa că nu aveam de ce să-mi fac griji, sigur erau doar copii curioși ce au intrat să vadă împrejurimile și să se amuze puțin pe seama numelui pădurii ce nu fusese dat întâmplător. Aceasta avea o mare legătură cu istoria orașului și cu multe legende despre oamenii care au intrat acolo și nu s-au ma întors niciodată, toate fiind complet reale.
- Ce vom face? întreabă micul liliac văzându-mă pe gânduri.
- Vom aștepta să plece, spun ridicandu-mă de pe suprafața moale a ierbii. Erau șanse mici ca aceștia să găsească vreun portal deschis și să intre în Tărâmul Pierdut, unde eram eu, protectorul Inimii Luminii și Colțișor, prietenul loial al familiei mele. Era de datoria noastră să protejăm ținuturile și să nu lăsăm oamenii să descopere secretele din spatele copacilor.
Am mers în peștera noastră hotărât să arunc o privire asupra globului de cristal pentru a vedea ce se întâmplă în partea cealaltă a pădurii. Mi s-au arătat câteva imagini cu un grup de trei persoane ce alerga prin pădure având fiecare în spate câte un sac. Pe urmele lor, călare, se aflau niște cavaleri în armuri.
- Hoți, spun privind cu interes scenele până când globul ajunsese inapoi la culoarea sa neagră, obișnuită.
- Ce ar fi să le dăm o mână de ajutor cavalerilor? Hoții trebuie prinși și aruncați în temniță, hmph! Spuse Colțișor cu vocea sa subțire care suna ca un mieunat adorabil de pisică atunci când se enerva.
- Nu este treaba noastră, bine?
I-am zâmbit cald mangâindu-i spatele în timp ce mă gândeam la eventualele posibilități în care vreunul din cei aflați în pădire ar putea ajunge accidental aici, fără să-mi dau seama că liliacul deja pornise de capul lui să rezolvde problema.
- Îi arăt eu cât de bine mă pot descurca cu oamenii! O să fie mândru de mine!
- Capitolul II. Numele meu este Liam:
-Prindeți hoții! am auzit cavalerii urlând în urma noastră sperând ca cineva să intervină și să ne prindă cu toate acele bijuterii furate. Dar nimeni nu avea curajul să facă asta, eram mult prea iuți pentru toți sătenii care priveau îngroziți scenele dinaintea ochilor lor. Se auzeau sunete de arme, de câini și de copite care alergau din ce în ce mai tare.
- Nu vă lăsați prinși! Le spun celor doi parteneri ai mei continând să alerg, conducându-i până la marginea satului acolo unde se înălțau garduruile din sârmă ce înconjurau Pădurea Blestemată.
”Blestemată, hm? Vezi să nu!”
Am sărit gardul făcându-le semn celor doi să facă și ei același lucru.
- Ești sigur, șefu?
- Haideți odată, vreți să fiți prinși? Țip la ei, făcândui-i să-mi execute imediat ordinul.
Ne-am ascuns repede după niște copaci cât timp cavalerii cercetau zona și căutau o cale rapidă de a intra.
- Trebuie să ocolim, să intrăm pe partea cealaltă, aud pe unul din ei spunând.
- Sper să nu pățim nimic, locul ăsta îmi dă fiori! Îl aud pe un al doilea, făcându-mă aproape să râd.
”Ce lași!”
Am ieșit din ascunzătoare și am privit în jur.
- Nu va dura mult până se vor întoarce, trebuie să ascundem aurul.
Cu aceste vorbe am pornit prin pădure în căutarea unui loc potrivit unde să ascundem toate aceste minunății. Nu pot să cred că am reușit să cucerim încă un oraș! În ritmul acesta vom ajunge regi peste toate ținuturile! Dar acest lucru trebuia să mai aștepte până când scăpam de bastarzii ăia care ne tot urmăreau. Cavalerii aceia erau mult mai slabi decât mă așteptam. Planul era același, ascundeam bijuteriile, ne scoteam, deghizările și ne plimbam prin oraș câteva zile până când toată agitația avea să se termine. Nu fusesem chiar atât de nesimțiți încât să furăm tot aurul, avea regele cu ce să-și hrănească supușii până la următorul transport. Ajunși într-un luminiș, le-am făcut semn tuturor să-și dea jos costumele care erau formate din pelerine, pălării mari, mustăți, bărbi și peruci. Nimeni din cei ce ne vor vedea în oraș nu-și va dea seama că noi am fost hoții ce tocmai a spart seiful cu aur al regelui.
- Voi mergeți în oraș iar eu ascund comorile! le poruncesc celor doi privindu-i în ochi pe fiecare.
- Ești sigur? Dacă vor venii acei cavaleri după tine?
- Mă voi descurca eu cu ei, nu vă faceți griji. Voi merge în inima pădurii și voi ascunde comoara la baza celui mai frumos copac de a cărui creangă voi atârna un clopot de vânt. Când agitația va lua sfârșit, ne vom întoarce și vom pleca spre următorul oraș.
Cei doi au dat afirmativ din cap și s-au făcut nevăzuți prin pădure în timp ce eu am început să merg cu toți sacii în spate în adâncul pădurii. Era unul din cele mai ciudate locuri în care fusesem până atunci.
- Unde ești? aud o voce înceată, melodioasă și blândă ce sunase atât de straniu în acea liniște morbidă încât am simțit fiori reci pe șirea spinării.
- E....e cineva? intreb pregătindu-mi sabia pentru orice adevrsar aveam să întâlnesc.
- Nu am mai văzut un tânăr pe aici de multă vreme, spuse o altă voce, de data aceasta masculină.
- Cine vorbește?! țip începând să mă învârt în jur panicat. Ce se întâmplă?!
- Nimeni nu vrea să-ți facă rău, atâta timp cât sufletul tău e pur, vorbise din nou prima voce. De pe tâmple îmi curgeau broboane de transpirație ce se izbeau de pământul uscat, scoțând un sunet înfiortător în acea liniște mortuară. Nici sunet de păsărele nu auzeam și nici măcar vântul nu ajungea printre copaci astfel încât să le miște frenetic frunzele și să creeze o atmoferă liniștitoare.
- Nu e bine.
Mă simțeam sufocat, copacii parcă se strângeu și își îndreptau crengile pline de frunze spre mine, precum niște liane care voiau să mă stranguleze.
Am înghițit în sec întrebând încă odată dacă era cineva acolo, de data asta nu primisem niciun răspuns. Continuam drumul, mult mai atent de data aceasta sperând ca sentimentul rău pe care îl aveam în legătură cu locul acesta să fie doar o senzație de moment.
- Hei, tu de acolo!
- Eu?! țip dintr-o dată panicat uitându-mă în spate.
Din nou, liniște.
”Ce era cu locul ăsta?”
Trebuia să găsesc repede un loc unde să ascund marfa și să plec înainte de a mă trezi cu acei cavaleri pe urmele mele. Șovăind mergeam tot mai departe de intrarea în pădure încercând să memorez în minte câteva repere ca să știu pe unde să mă întorc.
- Unde ești? aud iar prima voce melodioasă, făcându-mă să mă cutremur.
La o privire mai atentă, am reușit să-mi dau seama de un lucru.
Eram în același loc de unde plecasem.
- Ce se întâmplă cu locul ăsta? spun lăsând sacii jos. Cine ești? Cine sunteți?! Ce vreți de la mine?!
- Nu am mai văzut un tânăr pe aici de multă vreme, spuse din nou, aceeași voce masculină ca prima dată.
- E o glumă?! întreb panicat învârtindu-mă prin jur.
- Nimeni nu vrea să-ți facă rău, atâta timp cât sufletul tău e pur...
- Aaaaa! Cine vorbește?! țip auzindu-mi propriul ecou cum răsună de trei sau patru ori.
- Omorâți-l!
Înțepenisem atunci când am auzit o voce cunoscută venind de la câțiva metri distanță. Era unul din cavalerii care ne urmăriseră. Tăceam și ascultam liniștea. Nu mă urmărea nimeni. Dar ce făceau acolo? Pe cine să omoare?
Instinctiv m-am gândit la camarazii mei. Am aruncat sacii într-un tufiș și m-am grăbit spre locul unde auzisem vocile.
- Nu înțelegeți, eu ajut!
- Nu ai tu cu ce să ne ajuți, creatură ordinară!
- Dar, dar....
De după un copac am privit la ceea ce se întâmplă. Cavalerii se aflau în jurul unei creaturi mari în formă de liliac ce avea în jur de cinci metri. Aceștia îi imobilizaseră aripile cu săbiile simțind mirosul de sânge cum plutește în jur ce va ademeni mai târziu și alte creaturi.
- Dați-mi drumul! Sunt de partea voartră!
- Liniște creatură! Cu siguranță ești animalul de companie al hoților ălora! Acum că te avem, ei nu vor mai avea cum să fugă!
”Animalul meu de companie?! Serios? Așa slab mă credeau?!”
Trebuia să fac ceva să salvez liliacul acela. Nu era corect ca el să fie considerat a fi implicat în jaful nostru.
Mi-am scos sabia din teacă, mi-am pregătit planul și am pornit la luptă. Caii au nechezat și au luat-o la goană spre ieșirea din pădure în timp ce cavalerii priveau cum capul unuia din echipa lor a fost retezat de sabia mea. Sângele a început să stropească copacii și iarba iar lupta a ținut mai bine de jumătate de oră. Aproape că reușiseră să mă doboare, dar datorită agilității și capacităților mele de luptă reușisem să-i ucid și pe ceilalți trei.
- Ahh!
Auzind acel scâncet, m-am întors imediat spre liliacul neajutorat, scoțându-i săbiile cu care îi erau imobilizate aripile la sol. Acesta avea ochii de un albastru electrizant ce mă studia din cap până în picioare, vrând să țină minte imaginea celui ce l-a salvat de la moarte.
- Tu...ești un hoț...
- Iar tu un liliac mare și gras, spun simțindu-mă ofensat să aud acea primă reacție. Un simplu mulțumesc ar fi fost de ajuns să-mi spună.
- Pe cine faci tu gras?! Spuse acesta transformându-se dintr-o dată într-un liliac de mărime normală, făcându-mă să-l privesc curios.
- Bine, după câte s-au întâmplat, asta nu ar mai trebui să mi se pară ciudat! îmi spun ajutându-l să se ridice de pe jos.
- Au....
- Te dor aripile, nu-i așa? Mai bine ai încerca să nu zbori o perioadă, spun de data asta cu un glas blând luându-l în palmă.
- Lasă-l în pace, ființă umană! dud un glas puternic ce îmi dăduse fiori mult mai pronunțați decât o făcuseră vocile de mai devreme. De data asta am auzit pași și am văzut și o umbră apropiindu-se de noi.
- E stăpânul Corag!
- Cine?
- Dă-i drumul liliacului, ființă impură! spuse din nou vocea, putând să zăresc printre copaci o siluetă masivă a cărui privire mi-a înghețat sângele în vene. Avea ochii de un mov hipnotizant ce parcă treceau prin mine și-mi analizau fiecare organ, fiecare os și fiecare venă, fiecare reacție, fiecare gând, fiecare expresie. Înlemnisem.
- Nu Corag, el m-a salvat! Merită să trăiască! spuse liliacul văzând că stăpânul său deja își pregătise arma.
- Este...este adevărat..., spun știind că eram mult prea obosit ca să mai pot duce o luptă în acel moment.
- Ascultă! spuse liliacul lăsând liniștea în jurul nostru să domine pentru câteva secunde, suficient încât să aud o voce ce reușise să-mi ridice părul de la ceafă.
- Nu ai tu cu ce să ne ajuți, creatură ordinară!
- Omorâți-l!
- Ce se întâmplă?! întreb nemaiputând să mai suport toate acele voci pe care le tot auzeam de când intrasem în această pădure.
- Sunt copacii, spuse Corag privind în jur.
- Ei imită tot ceea ce au auzit spus aici de sufletele pierdute, spuse liliacul reușins să mă lumineze într-o oarecare măsură.
- De aceea auzeam voci, acelea sunt...
- Vocile celor care au murit prin locurile astea.
Bărbatul se uită la mine și privește atent în jur la băltoacele de sânge și capetele aruncate pe pământ. Era un peisaj macabru mai ales acum, când soarele mai avea puțin și apunea.
- Drept răsplată pentru ceea ce ai făcut pentru prietenul meu, te voi cruța și te voi ajuta să-ți găsești drumul spre oraș, atâta timp cât nu te vei mai întoarce aici vreodată.
M-am uitat la el vizibil intrigat. Cine era el să decidă dacă eu meritam sau nu să trăiesc?
- Cine ești? Sau ce ești, de fapt? întreb privindu-i insistent coarnele ce se contopeau foarte frumos cu părul rășu și lung ce-i cădea pe spate.
- El are grijă de pădure, spuse liliacul pe un ton dulce venind pe umărul meu. Ciudat, de obicei animalele mă urau, dar se pare că el chiar era recunoscător pentru că îl salvasem de tipii ăia.
- Toți liliecii pot deveni așa mari? întreb zâmbind în timp ce-i mângâiam aripile rănite ce trebuiau tratate repede pentru a nu se infecta.
- Doar cei de viță nobilă. Eu sunt Colțișor iar el este stăpânul meu, Corag, tu cum te numești? întreabă acesta curios.
Nu-mi venea să cred că vorbeam cu un liliac. Cred că visam!
- Numele meu este Liam.
- Personaje:
  
Ultima editare efectuata de catre Elize in Dum Iun 09, 2019 6:16 pm, editata de 3 ori |
|
| Mesaje : 1062
Points : 1276
Varsta : 28
Localizare : pe aici
| | | 
E foarte interesanta ideea. Imi place foarte mult
|
|
| Mesaje : 116
Points : 130
Varsta : 26
Localizare : Here
| |
| Mesaje : 1062
Points : 1276
Varsta : 28
Localizare : pe aici
| | |
Uuuuu, place, place.
Abia astept capitolul urmator.
|
|
